Romanul polițist în lumea arabă

 M-am întrebat, acum câțiva ani, dacă există romane polițiste scrise de arabi, pentru că eu nu întâlnisem niciunul. Întrebarea mi-a revenit de curând în minte, am căutat și am descoperit pe internet câteva explicații pentru numărul mic de astfel de cărți.

Motive: • unii dintre scriitorii arabi consideră acest gen lipsit de noblețe, doresc să facă literatură înaltă și nu să ofere cititorului divertisment; • scriitorii arabi simt că este datoria lor morală să vorbească mai degrabă despre situația economică și socială dificilă și consideră că romanul polițist este ceva ce ține de „lux”; • sistemul judiciar care, neoficial, se conformează legilor tradiției; • apariția tardivă a departamentelor de investigații în aceste țări; • perceperea poliției ca forță de opresiune, în timpul Primăverii arabe; • cvasi-absența agențiilor private de investigații. False motive: • spațiul arab nu incită imaginația autorilor de romane polițiste; • în spațiul arab nu se comit crime; crimele din spațiul arab sunt ușor de dezlegat. Cărțile polițiste nu sunt populare în lumea arabă. O explicație pentru acest fapt ar fi că unii dintre scriitorii arabi consideră acest gen lipsit de noblețe. Scriitoarea Radwa Ashour recunoștea că a fost umilită când a fost întrebată de ce nu scrie cărți polițiste, care ar ajunge la mai mulți cititori. Ea consideră că nu trebuie să fie citită cu orice preț și de aceea nu ste dispusă la concesii. După Jonathan Smolin, profesor, expert în literatura Orientului Mijlociu, primul roman polițist arab își are originea în Marocul de la mijlocul anilor `90. În acest prim roman se abordează teme precum drepturile omului și autoritatea statului. În romanul „The Final Bet”, publicat pentru prima oară în 2001, autorul Abdelilah Hamdouchi discută teme precum reforma poliției și drepturile legale. „The Final Bet este pariul cu care se confruntă Marocul, un pariu pe democrație, drepturile omului și creare unui stat de drept”, declara autorul într-un interviu apărut într-un cotidian marocan. Dar despre crimă și pedeapsă se putea citi deja într-una dintre poveștile Șeherezadei, „Cele trei mere”, care respectă standardele lui S.S. Van Dine referitoare la romanul polițist (prezența unei crime, a unui criminal, a unei victime și a unei investigații a crimei). Arabii medievali creaseră un tip de detectiv similar celui vestic modern, în povestirile Turath (cuvântul înseamnă „moștenire”). Diferența majoră dintre romanele polițiste actuale și acele povestiri este lungimea, acestea din urmă fiind mai degrabă scurte anecdote. La începutul secolului XX au apărut traduceri în arabă din scriitori precum Maurice Leblanc și Arthur Conan Doyle, mai ales în Liban. Aceste traduceri au avut mulți cititori și au influențat scriitori arabi de gen. Romanul polițist are parte de o renaștere odată cu revoltele din lumea arabă din 2011. Într-un articol din The Guardian, Jonathan Guyer arată că acest lucru nu este o surpriză, pentru că literatura polițistă oferă o alternativă la justiție: „romancierul este avocatul poporului”. Cum unele dintre romanele Agathei Christie au fost inspirate de călătoriile pe care le-a făcut în Orientul Mijlociu (Murder in Mesopotamia, Death on the Nile, They Came to Baghdad), nu se poate presupune că spațiul arab nu îi inspiră pe autorii de literatură polițistă. La fel, nu se poate susține că în lumea arabă nu se petrec crime. Tahani Alghureiby susține că în țările arabe, care suferă de instabilitate politică și economică, scriitorii simt că obligația lor patriotică este să abordeze subiectul frământărilor politice. În astfel de condiții, literatura polițistă ar fi ceva superficial, ceva ce ține de o viață îndestulată, de lux. Amir Tajussir crede că, din moment ce scena literară a lumii arabe este populată de scriitori ce țin să-și demonstreze talentele retorice și sintactice, aceștia nu ar găsi motivant să scrie literatură pentru simpla delectare a cititorului. Faptul că sistemul judiciar, în multe dintre țările arabe, se conformează legilor tradiției este un alt motiv care contribuie la reducerea apetitului scriitorului arab pentru romanul polițist. Mai mult, sistemul este marcat de absența juriului format din civili, care ar completa rolul detectivului în procesul aplicării justiției. Mi se pare interesant și faptul că majoritatea departamentelor de investigații au apărut în lumea arabă târziu, în a doua jumătate a secolului XX: Egipt – 1963, Iordania – 1976, Arabia Saudită – 1980, Qatar – 2001. Și așa, aceste departamente sunt preocupate mai ales de cercetarea delictelor ce vizează siguranța națională decât de cea a crimelor obișnuite. De aceea, detectivul este un personaj străin experienței imediate a scriitorului arab, care nici nu îl poate transpune în literatură în mod credibil. Primăvara arabă a contribuit la perceperea poliției ca forță opresivă și nu ca una protectoare. Nu există crime învăluite în mister. Sau, mai degrabă, sunt mușamalizate. În Liban, rapoartele poliției conțin mențiuni ca: „toate crimele au fost rezolvate și toți infractorii, arestați.” Am aflat aceste lucruri de pe site-urile arabnews și raseef22.net. Cărți de studii pe această temă, citate pe site-urile de mai sus: Tahani Alghureiby - „Mapping Crime Fiction in Arabic Literature” (2020) Marcia Lynx Qualey - „The Mysterious Fall and Rise of the Arab Crime Novel” (2014) Boerte Sagaster– „Crime Fiction in and around the Eastern Mediterranean” (2016) Cărți polițiste arabe Najib Maḥfuẓ– „The Thief and the Dogs” (1961), „Room Number 12” (1973) Ghassan Kanafani – „Who killed Layla al-Ḥayik” (1966) Abdulaziz Binabdullah– „The Blonde from the Countryside” (1980), „The Convincing Spy” (1984) Mohammed Moulessehoul (sub numele de Yasmina Khadra) – „The African Equation” (2012) Jabbur Dwayhi – „Printed in Beirut” (2016) Abdu Wazin– „The Blue House” (2017)