Parfumul Doamnei în negru, Gaston Leroux

 

Într-una dintre perioadele în care n-am avut job, am împrumutat de la Institutul Francez niște volume groase, cu foaie subțire și scris mărunt, în care erau adunate romanele lui Gaston Leroux, pe care le-am citit cu plăcere. De curând am găsit la un anticariat „Parfumul Doamnei în negru”, apărută în 1984 la Editura Dacia, în colecția Scorpion, în traducerea Rodicăi Chiriacescu și a Adrianei Sofian. Și am recitit cu plăcere, găsindu-mi afinități cu Leroux, ziarist până să înceapă să scrie romane polițiste, și cu personajul Rouletabille, ziaristul-detectiv pasionat de matematică.

„Parfumul Doamnei în negru” continuă povestea din „Misterul camerei galbene”. Evenimentele sunt narate din perspectiva martorului la evenimente, la persoana întâ, Sainclair, prietenul lui Rouletabille.

Personajele sunt Darzac și soția sa, Mathilde, Doamna în negru, mama lui Rouletabille pe care îl credea mort. În carte are loc reîntâlnirea și recunoașterea. Ea este fiica omului de știință Stangerson și fosta soția a lui Larsan, personajul negativ, crezut mort. Robert Rance, care fusese îndrăgostit de Doamna în negru, Edith, soția acestuia, o americancă, și unchiul ei Bob, paleontolog. Prințul rus Galitch, dovedit în final conspirator împotriva țarului.

Acțiunea se desfășoară la fortul lui Hercule, un castel aflat pe o peninsulă undeva între Italia și Franța, la Mediterana.

„Având la dispoziție aceleași date pentru a dezlega misterul, nici mai multe, nici mai puține decât noi, cititorul va demonstra astfel că beneficiază de o inteligență demnă de cea a lui Rouletabille.”, zice naratorul. Dar aceasta este doar o convenție; naratorul nu e scriitorul, iar scriitorul știe totdeauna mai multe. Oricâte date îți va oferi autorul, nu poate oferi totul, pentru că altfel finalul ar fi flasc. Pentru că un roman polițist nu este o problemă de matematică, iar dezlegarea misterului nu e același lucru cu găsirea rezolvării corecte. Este evident că cititorul nu are cum să știe la fel de mult despre personaje ca autorul. Indiciile nu trebuie contrazise de final, dar mai mult decât atât nu cred că este posibil. Ne imaginăm că personajele au și o viață care nu apare în roman, o viață la care nu avem în totalitate acces.

Pentru a întări adevărul celor povestite, Sainclair arată: „Nu sunt decât reporterul fidel al unor evenimente unice în lume și nu inventez nimic [...] Prea mari interese sunt în joc și o asemenea carte ar avea consecințe mult prea grave ca să nu rămân în limitele unei relatări exacte și metodice, chiar dacă e întrucâtva aridă. I-aș trimite deci pe cei care ar putea să creadă că se află în fața unui roman polițist – s-au și spus asemenea cuvinte infamante – la procesul de la Versailles.”  (trimitere la romanul anterior).

Criminalul mizase pe quiproquo și este deconspirat la o întrunire la care participă aproape toate personajele. Cititorul se întreabă, odată cu naratorul, Sainclair, care e personajul care poartă mască. „La asta a contribuit și R., cu felul său de a vorbi despre taică-său ca despre regele metamorfozei.”

Misterul, cum a intrat în apartamentul soților Darzac criminalul Larsan, se lămurește în urma unor investigații întortocheate și puțin credibile, dar nu în aceasta stă farmecul romanului.

Deși apelează la toate locurile comune ale romantismului: castelul izolat, cu turnuri, evenimente cruciale în timpul unei furtuni, căsătoria nefericită, copilul crescut la mânăstire etc., romanul are un farmec ce rezistă. Oare care e mecanismul?

E poate talentul pictural al lui Leroux, când vorbește despre biserica Saint-Nicolas-du- Chardonnet din Paris: „Cerul, care pare mai îndepărtat de acel loc sfânt decât oriunde în altă parte, răspândește o lumină palidă ce străbate cu greu rapănul secular al vitraliilor, pentru a ajunge la credincioși.”

E poate realizarea unui personaj ușor de îndrăgit, Rouletabille, care „cu toată modestia mijloacelor sale de existență, ținea să trăiască foarte demn, având oroare de ceea ce ar fi avut mai mult sau mai puțin legătură cu viața de boem”. R scrie la ziarul „Epoque”. În copilărie: „necunoscând încă principiile algebrei clasice, inventase pentru folosința sa personală o algebră făcută din semne bizare ce aminteau scrierea cuneiformă, cu ajutorul căreia marca toate etapele raționamentului său matematic, ajungând astfel să noteze formule generale pe care le înțelegea numai el.” Vagabond în Marsilia, îl cunoaște pe Gaston Leroux, ziarist. Când prințul Galitch îi spune că a aflat din ziar că R. va merge la Petersburg să dezlege o enigmă la invitația poliției de acolo, R. îi spune că nu a practicat până acum meseria de polițist. Prințul: „Sunt fericit când vă aud vorbind astfel, deoarece în ziua de azi se cere ziaristului să îndeplinească niște sarcini care nu au nicio legătură cu un adevărat om de litere.”

E poate o mică doză de umor: „Ea mă asculta într-o deplină tăcere, care mă impresionă în cele din urmă și atunci, aplecându-mă spre ea, am observat că dormea.”

O remarcă insolită: „Dea-colo, de sus, luna strălucitoare m-a bătut dureros în creștet... mi-e rău din cauza lunii...”

 

Sau e parfumul Doamnei în negru, pe care fiecare îl percepe într-un mod personal. „Deodată, în mijlocul acelei uriașe dezlănțuiri a elementelor, în timpul furtunii, sub acel duș cumplit, înconjurați de marea care mugea, i-am simțit parfumul, acel dulce și pătrunzător și atât de plin de tristețe parfum al Doamnei în negru... [...] da, da, este o mireasmă plină de melancolie, un parfum al tristeții lăuntrice. Ceva asemănător unei arome singulare și discrete, specifice unei plante părăsite, care a fost osândită să înflorească în singurătate, doar pentru ea însăși...

Îmi dau seama că l-am și înțeles, nu numai că l-am simțit (căci, în sfârșit, cu atât mai rău dacă mă laud, sunt convins că n-ar fi la îndemâna oricui să înțeleagă parfumul Doamnei în negru; pentru asta ar trebui să fii, desigur, foarte inteligent [...] Într-adevăr, dacă o singură dată simțeai acest melancolic și captivant și fermecător de exasperant parfum – ei bine, îl simțeai pentru toată viața, iar inima ar fi trebuit să ți se pătrundă de miresme, dacă era inima unui fiu, ca aceea a lui R., de pasiune, dacă era o inimă de îndrăgostit, ca a domnului Darzac, sau de venin, dacă era inima unui bandit, cum era cea a lui Larsan.”

Cititorul se poate gândi la orice parfum, asociat cu o stare, nu cu niște coordonate reale, cum ar fi piersică sau cafea, un parfum intelectual, paradoxal desprins de simțuri.